Acasă Religie si spiritualitate Vechii magi ai pelasgilor, solomonarii

Vechii magi ai pelasgilor, solomonarii

8
0
DISTRIBUIȚI
Solomonarii, aceste stranii ființe ale mitologiei româneşti, se regasesc în legende, dar si în realitatea cotidiană a satului românesc. Solomonarii sunt considerați ca personaje semidivine. Solomonarii dețin puteri magice și sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.
 

Legendele asociază solomonarii cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Despre magia populară românească

În tradițiile populare, cel mai des apar formele de magie care privesc apa. Fie se vorbește de norii controlați de solomonari, fie se vorbește de paparude care invocă ploaia. De semenea, străvechea meserie de fântânar se bucură la țară de mare respect. Fântânarul descoperă izvoarele de apă ajutându-se de nuiaua de alun, ceea ce ne duce cu gândul la radiestezie, acea capacitate nativă a unor persoane excepționale, de a înregistra senzația produsă de emisia de radiații a unor corpuri vii sau amorfe.

Magia populară românească, recurge la descântec și nu la rugăciune, la constrângerea forțelor supranaturale și nu la îmbunarea lor prin acte de umilință sau prin sacrificii. Magia nu funcționează ca religia în baza unei legislații divine, ci își face propriile reguli care au menirea de a intimida divinitățile sau spiritele. În formele de magie inferioară, magicianul constrânge forțele demonice fie prin pactizare cu ele, fie prin șantaj.

Se spune că zidarii, asemenea grădinarilor sau zarzavagiilor, foloseau magii pentru recondiționarea atmosferică și dirijarea precipitațiilor. Dar acest gen de magie a fost mult mai intens parcticat de solomonari. Mai important decât să controlezi vremea se pare că era socotit furtul umbrei. O clădire nu poate dura fără înzidirea în ea a unei ființe omenești inocente, așa cum știm din legenda Meșterului Manole. Cazuri de ființe înzidite de vii nu sunt documentate. În realitate, lucrurile stăteau cam asș: se măsura cu o trestie umbra unui om și numai trestia, adică măsura umbrei, e îngropată la temelia casei noi. Se credea că după 40 de zile de la aceasta, moare și omul căruia i s-a măsurat umbra, el devenind stafie protectoare a clădirii.

Dar furtul umbrei se poate face și în scopuri de magie neagră. În România chiar și la începutul secolului XX, unii țărani alungau pe pictori, de teamă ca aceștia, luând proporția cu creionul, așa cum se obișnuieste in desen, să nu cumva să le fure umbra.



Solomonarii

Principalii magicieni din tradițiile folclorice românești sunt solomonarii. Solomonaria este un soi de masonerie populară, o asociație secretă de inițiați în magia meteorologică. Solomonarii se vor atotștiutori ai secretelor lumii.

Numele lor provine de la regele biblic Solomon, considerat în folclorul popoarelor drept cel mai înțelept om de pe pământ. (De altfel, regele Solomon e socotit de legendă ca fiind chiar fondatorul francmasoneriei, deși variante ale legendei îi atribuie paternitatea regelui Hiram). Solomonarii sunt în primul rând niște vrăjitori meteorologici populari (tipul lor de magie, ca și școala lor inițiatică amintind de șamanism).

Sursele folclorice arată că selecția viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu anume predilecție pentru mediile cu oarecare vocatie: de exemplu, este ales mezinul dintre șapte frați călugări. Sau legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă/Şcoala de Solomonărie.

Școala solomonărească (Solomonăria) e localizată sub pământ sau într-o groapă adâncă, învățământul durând șapte ani. Folcloristul Lazar Săineanu spune:

„Necuratul locuiește sub pământ, unde se află școala diabolică, numită Solomanță sau Solomonărie, după prototipul atotștiutorului Solomon, și unde se învață toate limbile ființelor vii, toate tainele naturei și toate formulele magice, farmece și vrăji (solomonii). Acolo nu se primesc decât zece ucenici și dascăl e diavolul însuși, care, după șapte ani de învățătură, își oprește câte un ucenic și acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni și grindini”.
Solomonarii sunt capabili de a controla fenomenele atmosferice, aducând ploaia, dirijând furtunile și grindina. Astfel, vehiculul lor aerian, ca și aparatul lor tehnic, este balaurul. După credințele moților, cum relatează N.Densușianu, solomonarul apare ca „un domn cu o iapă albă„, căutând un anumit iezer (lac adânc) de unde invocă balaurul.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu-și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor. Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

„Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gât puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării. (…)Toată înfățișarea li-e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare. (…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sunt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicând în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vând sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor”.
Absolvirea școlii este indispensabilă:

„După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și ținându-se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărâm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cârlig și un frâu de scoarță de mesteacăn”.
Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau „valhasi” („volhv” – „vrăjitor” sau „sacerdot” slav păgân). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citând cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște „incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atât de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism românesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen : „Solomonarii sunt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în câmpii„.

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile: „Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul„. Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești: „șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce până găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa până-l scoate vreun solomonar„.

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sunt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtând într-o mână o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfânt, subaltern al lui Dumnezeu. Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr-un mediu sau altul. Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sunt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi. Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricându-le semănăturile, bătându-le cu grindina. În stratul mai adânc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește. Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descântece. Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, când solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.



Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă. Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște „contrasolomonari„, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și-au încheiat durata slujbei. Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncând în inima vârtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme. Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu-se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala. Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.

Ultimul Solomonar al lui Vasile Voiculescu

Scriitorul Vasile Voiculescu ne propune o lume fabuloasă, de la începuturile umanităţii, în care superstiţiile, ritualurile magice, visul se împletesc în mod misterios cu realitatea cea mai comună. În literatura populară întâlnim pentru prima dată credinţa în puterea magică a unor obiecte. Acestea au capacitatea de a lega şi dezlega blesteme şi descântece, de a ajuta eroii din basme să învingă zmeii şi balaurii, de a prevesti destine. Cât de tragică pare scăparea fusului şi derularea firului de lână pentru destinul celui aşteptat cu drag şi nerăbdare, câte miracole pot împlini tăciunii şi cenuşa care apără de deochi… Ca să nu mai vorbim despre pieptenul care se transformă în pădure, despre cremenele care devine un munte de piatră sau despre oglinda care se preface în lac uriaş, apărând în acest fel viaţa lui Făt Frumos!

Solomonarii mai sunt numiți și „berevoi„. Astfel, „Ultimul Berevoi” este o povestire realistă cu elemente fantastice izvorâte din realitățile ancestrale ale satului românesc. Pretextul este felul în care locuitorii unui sat apelează, siliți de împrejurări, la un solomonar, ca să-i ajute împotriva unor urși care le omorau vitele. Un singur om pare să poată scăpa turmele de urgia prădătorilor, şi anume „moşul cu căciulă-mpletită„, căciulă ce pare a fi semnul oamenilor superiori, al vracilor, şi care devine simbolică prin puterea ce i-o conferă bătrânului:

„la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii bătrâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală, mitrele şi coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii popoarelor de rând.”
Vraciul, cu puterea vechii căciuli, va domina oameni şi animale, în el fiind ultima speranţă a sătenilor. În încercarea de a stăvili furia munţilor şi a fiarelor, va apela la o multitudine de datini străbune, se va întoarce în preistorie, căutând să înlăture orice urmă a civilizaţiei moderne, care nu are a face cu puritatea începuturilor.

Bătrânul vrăjitor îi supune pe ciobani unui întreg ritual, menit a reda bărbăţia, curajul, atât oamenilor cât şi vitelor. Vraja, însă, pare să nu mai aibă efect într-o lume în care magia a fost uitată, în care nici dobitoacele nu par să mai ştie ce înseamnă curajul, nu par să-şi aducă aminte de vremuri imemoriale când stăpâneau locurile. Bătrânul crede totuşi în puterea magică a obiectelor, în puterea de a readuce la viaţă timpuri demult uitate.

Ca un ultim gest disperat, uncheşul îşi va pune viaţa în mâinile taurului care pare să aibă nevoie de o provocare adevărată, nu de un simulacru. Îmbrăcat în blana de urs, vraciul îşi va înfrunta moartea, în numele magiei care trebuie să cuprindă din nou pe om şi animal deopotrivă. Este semnificativ faptul că taurul poartă în coarne căciula bătrânului, semn că puterea este acum a lui, că magia s-a săvârşit, şi că acum el e stăpânul absolut al vitelor şi al muntelui: „Şi, măreţ, buciuma din beregata-i de oţel în tuspatru zări că el, taurul Surului, a răpus fiara cea mai grozavă, pa omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul Berevoi„.

Moartea ultimului solomonar este, desigur, simbolică. Odată cu el dispar toate tehnicile ritualice, toate descântecele, toată vraja. Ceva din puterea sa va fi preluată de cei descântaţi, de cei care vor purta însemnele magiei: taurul şi ciobanii. Ei vor duce mai departe povestea ultimului vrăjitor, a celui care va trece, prin vrajă, de partea munţilor, a negurilor şi a fiarelor. Obiectele sale, cu încărcătură magică, cu întrebuinţări precise în ritualul descântecelor, vor pierde probabil orice semnificaţie în mâna neînvăţată a altor mânuitori, oameni noi, fără ştiinţă de veacuri străbune.

Voiculescu a dovedit prin scrierile sale o înclinație aparte către formele ancestrale de existenţă, către forma spiritualizată a fiarelor şi către puterea de dominaţie vie, sacră, a oamenilor, neajutată de arme ci mai ales de magie.

Am fost contemporani cu un solomonar?

Prin anul 2003 a circulat în ziare o poveste care se pretinde adevărată, despre un solomonar batran din Maramureș pe care sătenii îl numeau Ionu Morarului, Ion Nebunu sau Prostul din Sușeni. Era bătrân, bărbos, cărunt, îmbrăcat cu haine rele, de căpătat și legat peste sumanul de lână cu o sfoară din cânepă.

Își construise singur o căsuță în afara vetrei satului. Era din nuiele, lipită cu lut pe dinăuntru și pe dinafară, ceva mai mare decât un dulap. Își făcuse și pat. Focul îl făcea afară înaintea căsuței și-și gătea cartofi copți în jar, singura mâncare pe care știa să și-o facă. Era absolut de neînțeles cum de nu avea nevoie de caldură și dormea numai în frig.

După ce termina de mâncat, se așeza în genunchi, se ruga și mulțumea lui Dumnezeu și binecuvânta casa și oamenii din ea, încât cei care-l ascultau rămâneau muți de uimire. O vizită a lui Ion însemna milă și îndurare de la Dumnezeu pentru toată familia, așa că mulți erau bucuroși să le treacă pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales în Josani (partea de jos a satului). În Susani (partea de sus) căuta doar două-trei familii. Arăta ca un cerșetor, dar de cerșit nu cerșea niciodată. Intra în casă, se oprea lângă ușă și după ce saluta frumos cu „Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos„, aștepta să fie băgat în seamă și omenit.

Vacile lui Ion erau mereu un motiv de mirare. Când venea vremea de trimis la pășunat în munte, Ion le dezlega și le dădea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se întorceau și toamna. „Ai plătit la păstor?„, îl întreba câte unul. „Al meu păstor îi în cer și nu cere niciodată plată„, zicea Ion. Iar Păstorul i le păzea cât se poate de bine. Urșii nu le făceau nici o zgârietură. Pe ale altora le nenoroceau de trebuiau tăiate sau le mâncau cu totul, încât le rămâneau numai copitele și coarnele. Ale lui se întorceau an de an tefere și frumoase.

Lucrul cel mai ciudat era că atâta vreme cât Ion cânta și-și făcea fânul, nu ploua nici o picătură și nu apăreau nori. Fânul lui n-a fost plouat niciodată. Satul stătea cu urechile ciulite și când se auzea Ion cântând, se grăbeau cu toții să iasă la fân, să țină ritmul cu el. După ce termina Ion cu fânul, începea să plouă cu săptămânile, de putrezeau brazdele de iarbă. „Dumnezeu ține cu Ionu Morarului„, recunoșteau cu voce tare oamenii.

Demult, într-o vară, în timp ce-și făcea fânul și cânta cu foc, mai la vale de el, doi bărbați tată și fiu, ieșiseră și ei la cosit. Din zori, de cum au început să cosească, au auzit însă o femeie bătând rufele cu maiul în pârâul din pădure. Cât a fost ziua de mare, femeia n-a încetat să bată rufele, iar cei doi bărbați au cosit cu frica-n sân. Își făcuseră planul că vor înnopta acolo, în colibă, și a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crăpa de ziuă. Femeia însă nu-și mai termina de spălat rufele, și cobora seara, așa că cei doi și-au luat coasele la spinare și-au coborât în sat, iepurește. A doua zi, întâlnindu-l pe Ion, l-au întrebat dacă a auzit și el pe cineva spălând rufele în pădure. „Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit„, le-a răspuns Ion. Totuși, cei doi erau siguri că în preajma lor fusese Fata Pădurii, care nu se lega de Ion, fiindcă nefiind întreg la cap, nu avea putere către femeie. Era și el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodată.

Cât a trăit, despre Ionu Morarului nu s-a știut că este Solomonar. Era Solomonar, dar Solomonar ascuns. Adevărul a ieșit la iveală numai după ce a murit, când vremea s-a schimbat brusc, mai ales în ziua înmormântării. În ziua aceea, a fost cea mai mare furtună din câte s-au pomenit vreodată pe acolo. A fost o rupere de nori teribilă, a dat și cu grindină, mai mai să ia oamenii cu căruțe cu tot.

La sfârșitul ceremoniei, bărbații le-au trecut pe femei în spate, ca prin râu, de partea cealaltă a uliței. Cei veniți să-l conducă pe ultimul drum n-au dezertat. L-au însoțit până la capăt, știind fiecare în sinea lui de ce o face și din ce motiv rabdă urgia cerului. Poate sperau să fie doar asta pedeapsa lor pentru greșelile comise față de Ion.

Căruța cu sicriul, preotul, ceterașii și oamenii s-au pornit spre cimitir. În căruță, lângă sicriu, o bătrână îl bocea de formă, încercând să se țină de muzica instrumentală. Puhoiul de pe uliță însoțea cortegiul, lovind oamenii în picioare cu bolovanii desprinși de pe jos. De sus, ploaia și grindina îi șfichiuiau întruna.

Cum au coborât sicriul în groapă și-au început să-l acopere cu pământ, ploaia și grindina s-au oprit și a lucit vesel soarele.

Tot potopul acela s-a abătut numai asupra Susaniului. În Josani n-a fost nici o picatură de ploaie. Nimeni nu mai pomenise o furtună care să disloce bolovani și să-i lovească în picioarele oamenilor. Pentru că a dat și cu piatră, toată lumea a concluzionat că Ion a fost Solomonar și de asta s-a întamplât ce s-a întâmplat.

Cine știe cum se supară natura după un Solomonar care moare, mai ales că el a avut legatură cu vremea și fenomenele meteorologice. Bătrâna care a povestit toate acestea a adăugat, gânditoare: „A fost ultimul Solomanar de pe la noi, iartă-l Doamne, și pe mine ca l-am pomenit„.


Leave a Reply

LĂSAȚI UN MESAJ