Traditii, obiceiuri, superstitii ale stramosilor geto-dacilor.

Înaintea vremurilor istorice, înaintea apariţiei marelui Imperiu Pelasg cu centrul la Dunărea de Jos , inaintea dacilor, a vlahilor şi românilor, despre care există mărturii scrise, în Dacia a existat un lung şir de evenimente, oarecum anonime, cunoscute în ştiinţa istorică sub numele de preistorie. Sunt timpuri obscure în care se desăvârşeşte aspectul actual al scoaţei terestre, al florei şi al faunei, marcat de apariţia primelor hominide cu activitate productivă intenţionată (ace din os, răzuitoare şi arme din silex nefasonate etc) şi limbaj onomatopeic. Printre puţinele tradiţii care păstrează amintirea acestor timpuri este tradiţia poporului român. În cele ce urmează vom încerca să trecem in revistă câteva dintre acestea şi să le intărim veridicitatea cu probe ştiinţifice şi mărturii istorice scrise.

Tradiţii geologice în cultura populară românescă.

Orogenezele sau apariţia munţilor

 După ce ne oferă o imagine a atemporalităţii prin formula „a fost odată ca niciodată”, unele basme şi poveşti ne introduc treptatat intr-o firavă temporalitate prin formule ca „acolo unde se băteau munţii în capete” sau „pe când se bateau munţii în capete”. Pentru majoritatea dintre noi aceste formulări sunt doar nişte formulări de poveste, ne plac ( sau nu ) şi chestiune incheiată! Pentru mine aceste formulări atunci când le confrunt cu alte informaţii, bunăoară geologice, devin realităţi ale unor timpuri preistorice indepărtate în care scoarţa Pământului se cuta şi se ridica dând naştere munţilor.

Şi într-adevăr, ştiinţa preistorică şi geologică au stabilit că, în Dacia, omul a contemplat înspăimântat fenomenele epocii cuaternare asistând la inundaţiile potopului şi la acţiunile orogenetice ale scoaţei terestre când lanţurile montane se înalţau şi se prelungeau. Cele două formulari din poveştile româneşti ar putea fi interpretate şi mai în detaliu prin informaţiile oferite de geologie. „Acolo” vorbeşte despre un anume loc unde se întâmpla o ridicare a scoaţei terestre iar „pe când” despre o anumită vreme în care se întâmpla fenomenul de cutare. Este fapt cunoscut în geologie că inălţarea munţilor s-a petrecut în diferite faze de-a lungul unui timp îndelungat, faze cunoscute sub numele de orogeneze ( baikaliana, hercinică, alpină). Pe teritoriul vechii Dacii sunt atestate geologic orogeneza hercinică în care au luat naştere munţii Dobrogei şi orogeneza alpină care a dat naştere lanţului alpino carpato himalaian.

Pe langă aceste atât de plastice formulări ale evenimentelor geologice din poveşti tradiţia românescă a păstrat amintirea acestor evenimente în credinţele populare punându-le pe seama lui Sântion sau a lui Moş Ajun. Bunăoară într-o colindă din Transilvania aflăm: „ Că Dumnezău ca Preaînalt/ El pe mine m-o lasat/ Să măsor pământu/ Pământu cu umbletu/ Şi ceru cu stânjenu…/Aflai pământ/ Că-i mai mult/ M-am păzit/ L-am îmbulzit/ Făcui dealuri,făcui văi/ Făcui munţii mununaţi/ Cu zăpadă-n congiuraţi”. O altă creaţie folclorică românescă ne oferă următoarea imagine: „Sântem doi îngeraşi/Trimeşi de la Dumnezeu/ Să măsurăm pământu/ Şi-am găsât pământ mai mult./ Ne mirăm ce să-i făcem?/ Atunci grăi Moş Ajun:/ Munţi înalţi, întunecaţi/Văi adânci izvoare reci.

Aceste creaţii folclorice ne mai oferă, prin imagini plastice şi metaforizate, încă o informaţie geologică de extremă vechime. Anume că: munţii sunt o apariţie posterioară suprafeţelor plane ( câmpiile) pe suprafaţa pământului. Nu trebuie decât o minimă logică pentru a ne da seama că pământul aflat de Sântion era plan , o imensă câmpie, pentru că numai ceva plan, lătit poate fi adunat, imbulzit, imbulzire care la rândul ei produce o cutare funcţie de forţa de impingerea exercitată ! Aceeaşi tradiţie cum că munţii sunt posteriori suprafeţelor plane o aflăm şi în Theogonia lui Hesiod ( v126-129)

 Marea internă din părţile Daciei

 Fizionomia geografică a Daciei nu a fost din totdeauna cea despre care avem cunoştinţă din timpurile istorice. O parte însemnată din şesurile Ungariei şi Transilvaniei s-au aflat până la începutul neoliticului acoperite de întinderi de apă dulce. Aceaste ape s-au drenat în timp îndelungat spre cataractele Dunării după ce lanţul carpato-balcanic a fost rupt si în pânza freatică. Aceste realităţi geologice s-au păstrat în tradiţiile româneşti. Bunăoară în cronica lui Gheorghe Brancovici (1688-1690) aflăm că „Acest Pombie(?) a tăiat boazul din Bizantea de au intrat Marea Neagră în Marea Albă şi zic să fi rămas uscat, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească şi Ţara Ardealului”.

În conformitate cu această tradiţie o legendă prahoveană ne spune că pământul acestei ţări era odată acoperit cu apă care niciodată nu se putea scurge pentru că la Marea Neagră era un munte de piatră.Turcii(?) s-au apucat să taie acest munte , au săpat 24 de ani si tot n-au putut isprăvi.Odată numai ce a venit un cutremur mare şi a rupt acel munte în două şi atunci apa s-a scurs.În acelaşi corpus de legende găsim o tradiţie banaţeană care zice că „ pământul locuit de noi ar fi fost o mare masă de apă şi numai în munţi locuiau nişte oameni sălbatici pe care strămoşii noştri i-au alungat. Împăratul nostru Troian a slobizit apa de aici pe la Babacaia ( în zona Cataractelor/Cazanelor). Când a fost aici apă , oamenii umblau cu vraniţe (bărci) şi cu corăbii. Se zice că cula de la Vârşeţ a fost făcută pe vremea aceea.” Se pare că în ambele cazuri menţionate până acum este vorba despre ceea ce ştiinţa geologică denumeşte cu numele de Marea Sarmatică. Aceste tradiţii sunt confirmate de Strato din Lampsac care spune că Marea Neagră a fost odată cu totul inchisă iar strâmtoarea de la Bizanţ s-ar fi deschis în urma presiunii maselor de apă vărsate de râuri în Pontul Euxin.

Dacă în sudul Daciei exista Marea Sarmatică despre a cărei existenţă am luat cunoştinţă din tradiţia românească menţionată confruntată cu informaţiile oferite de geologie, în jumătatea vestică a Daciei şi pe o mare parte din şesurile Ungariei se intindea Marea Panonică cunoscută în geologie sub denumirea de Lacul Panonic. În urma drenajului marii intinderi de apă existente în zona în urmă au rămas nişte lacuri de intindere mare ce purtau denumirea de „mări moarte” sau „ape moarte”. În nord-vestul Transilvaniei aflăm şi azi denumirea de Maramureş (conform cu mărturia lui Pliniu IV.27.4) adică Marea Moartă. Chiar şi numele antic al râului Mureş – Marisius/Marusius/Marisios – ne confirmă că bazinul acestui rău era cândva o mare sau apă moartă.

 Fluviul Ocean/ Dunărea (Okeanos Potamos)

 Noi ştim că Dunărea actuală izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră situaţi în Germania şi se varsă în Marea Neagră doar că acestă înfăţişare a Istrului antic a survenit la inceputul epocii cuaternare acum aproximativ 600.000 de ani. Înaintea epocii cuaternare Carpaţii şi Munţii Balcani formau un singur lanţ muntos neîntrerupt iar Dunărea nu tăia acest lant muntos. În acestă situaţie este lesne de înţeles că Dunărea aşa cum o ştim noi azi nu putea exista. Pe atunci lanţul carpato-balcanic era zona de origine a două fluvii: unul avea izvoarele pe versantul vestic şi se vărsa in Marea Panonică, care după ce s-a drenat spre Cataractele Dunării a lăsat în urmă un lac numit Balta, actualmente botezat de unguri Balaton, şi altul cu izvoarele pe versantul estic ce se vărsa în Marea Saramatică situată atunci pe actualul amplasamant al Câmpiei Bărăganului.

 În Marea Panonică se mai vărsa şi fluviul care venea din Germania şi pe care, împăratul roman Caesar, îl numea cu denumirea lui celtică: Donaris/Danubius Izvoarele fluviului ce se vărsa în Marea Sarmatică erau cunoscute antichităţii greceşti sub denumirea de Fântânile lui Ahile de aici luând naştere fluviul ce va purta numele de Donaris evoluat mai târziu in Dunăre şi pe care Grecii îl numeau în perioada clasică Istru/Istros. Suprafaţa imensă ocupată de Dunăre la contactul cu Marea Sarmatică a adus Dunării supranumele de Fluviul Ocean/ Okeanos Potamos cum apare în tradiţia greacă. Iată Oceanul care inconjura lumea in legendele greceşti!

Surprinzător, amintirea Fluviului Ocean în limba română s-a păstrat dar nu pe filieră greacă ci pe filieră autohtonă. Astfel, în regiunea etnofolclorică Teleorman cuvântul folosit pentru a desemna o întindere mare de apă este „ochean de apă”, cuvânt foarte aproapiat ca sens şi fonetism Okeanosului grecesc. Mai există în limba română o sintagmă ce desemnează un mare volum de apă şi anume:”plin ochi” cu referire la umplerea unui recipient cu lichid până la refuz.

Dar cum s-a ajuns la configuraţia actuală a Dunării? Înfăţişarea actuală a Dunării a luat naştere prin fenomenul, cunoscut în geologie sub denumirea de captarea izvoarelor. Fluviul Donaris care-şi avea izvoarele pe versantul estic al lanţului carpato-balcanic având nivelul cel mai scăzut prin eroziune inversă a captat apele izvoarelor celorlalte două fluvii formând astfel un singur fluviu ce apreluat numele de Dunăre mai târziu. Din vechiul lanţ montan carpato-balcanic, neîntrerupt, au mai rămas doar nişte colţi de stâncă cunoscuţi antichităţii greceşti sub numele de Columnele lui Hercule situate în zona cunoscută actualmente sub denumirea de Porţile de Fier. Aceste steiuri, martori ai unor timpuri îndepărtate în care omul exista deja pe teritoriul României, apar şi în Odiseea lui Homer sub numele stâncilor gemene Scilla şi Caribda.

 Tradiţii preistorice animaliere in cultura populară românească

 Leul de cavernă

 Tradiţiile româneşti au păstrat amintirea unui leu feroce ce trăia pe pământurile vechii Dacii înainte de timpurile istorice. În colindele româneşti aflăm despre un „leu de câine rău”. „Că-n mijlocul codrului/ Este-un leu de câne rău/ De mi-a ajuta Dumnezău/ Duce-m-oi, aduce-l-oi”. Prin urmare, există un erou care se luptă cu leul şi-l invinge şi cum folclorul românesc este un corpus de credinţe care se explică pe sine insuşi aflăm şi despre cel ce se duce şi aduce leul. Este vorba despre un tânar care se luptă cu leul şi-l învinge cum apare în următoarea colindă: „Luă Miler (=Ler Miler) se ducea/ Minuni mari că el făcea/ După munte-a oilor/ El cu leul să-ntâlnea/ Şi la luptă să prindea/ Da Miler din grai grăia:/ O, voi slugi, dragi, încredzuţi/ Aduceţi voi lancea mea/ De lungă de npuă coţi/ Şi de lată câtă poţi,/ Şi slugii că i-o-aducea/ Şi-n leu că o împroptea”. Imaginea este identică cu cea a a lui Hercule ucigând Leul din Nemeea din mitologia greacă.

Numai colindele ci şi descântecele româneşti păstrează imaginea leului preistoric: „Şi când o fost/ La mijloc de cale/ De cărare/ Tâlnitu-l-o/ Opritu-l-o/ Lupul cu lupoaica/ Ursu cu ursoaica/ Leu cu leoaica/ Samca cu sămcoaica/ Samca-n braţă prinsu-l-o/ De pământ izbitu-l-o/ Carnea morsocatu-i-o/ Sângele bautu-i-o”. (Samca este numele preistoric al leopardului- n.n). Aceleaşi cântece româneşti ne păstrează amintirea leului de cavernă în ţinuturile de pe lângă Nistru şi cu seosebire în sudul Basarabiei cum arată balada „Român Gruie Grozăvanul”. „Sus pe câmpul Nistrului/ La poalele cerului/ La coada Ialpeului/ Unde fat’ zmeoaicele/ Şi s-adun zârnoaicele/ Şi s-adap leoicele…)

 Bourul primitiv/ Bos primigenius

Acest animal al preistoriei avea o talie gigantică de aproximativ două ori mai mare decât unui bou domestic şi a trăit în părţile noastre până în timpurile istorice.

Bourul primitiv ne apare pe picturile vaselor descoperite la Vaphio, lângă Sparta şi în picturile murale din Tirint în timpul când pelasgii dominau Peloponesul.

Ca moştenitoare directă a culturii şi civilizaţiei pelasge, cultura populară românească a păstrat amintirea acestui animal preistoric numindu-l „bour sur”. „Împungu-se,Doamne-npung/ Împungu-se doi boi suri / Pân cununa soarelui” sau „Vine marea cât de mare/ Da de mare margini n-are/… Da de tot cine-o adună?/ O adună-un bour sur/ Cu coarnele de aur/ Da-n coarne ce legănează?/ Legănează-un legănuţ/ Legănuţ de păltinuţ”.În lumina menţiunii folclorice româneşti acest bour era imens iar cornele şi anvergura lor erau pe măsură. Mărturia cuprinsă în folclorul românesc coincide cu mărturiile aflate în literatura antică.

Bunăoară, Herodot ne spune. „Coarnele acestor boi sunt de o mărime uriaşă fiind importate in Grecia ca articole de comerţ”(I.VII.126) iar Suidas afirmă că „ Joe mai are şi denumirea de Cassius şi dânsului îi dedică Traian nişte cupe de argint şi un corn de bou de o mărime extraordinară, poleit cu aur, drept dar al primelor sale victorii asupra geţilor” ; mărturisire confirmată de Diodor din Sicilia -”Urii sunt o specie de boi sălbatici din Germania având nişte coarne enorme şi care se intrebuinţează spre a se face din ele pahare de baut pentru mesele regale capacitatea lor internă fiind foarte mare. Pe de altă parte, geţii întrebuinţau în timpurile istorice, coarnele de bou ca pahare de baut vin”

Citeşte şi :   Zidul lui Hadrian a fost aparat si de o cohorta de daci

(XXX.12).

Or Germania mare era vecină cu Dacia după cum mărturiseşte Caesar in „De bello gallico” – pădurea Hercinică întinzându-se până la hotarele dacilor şi anarţilor. De aici tragem concluzia că în epoca romană extensiunea urilor sau a bourilor sălbatici acoperea nu numai teritoriul Germaniei ci şi Dacia.

 Cerbul tarand (Cervus megaceros)

Această specie de animale preistorice a existat în părţile Daciei şi a supravieţuit pnă în secolul XII în Irlanda. Cornele arcuite şi falnice erau enorme şi-i dădeau un aspect impozant. Colindele româneşti păstrează şi amintirea acestui cerb falnic denumit „cerbul sur”,

„Cerbul runcului/Fiara câmpului/ Şi-a pământului”. O colindă din Transilvania ni-l descrie astfel: „Ler oi Leo/ Cerbul codrului/…Cerbu mi se îngânfa/Cerbu mi se lăuda/Că el şi întrece/ Cu coarnile lui/ Fala bradului/ Şi cu fuga lui zboru şoimului/ Şi cu mersu lui/ Fuga calului”.

De aceea vânătorii se roagă lui Dumnezau să dea ploaie ca cerbul să se înnămolească şi sa-l poată prinde ca în colinda următoare:

 „Doamne minunate!/ Da un nor de ploaie/Cerbu să să moaie/ Şi io să-l vânez/ El cum să ruga/ Ploaie că dădea/ Pământu să-nmoia/ Cerb să-nămolea/ Şi-atunci mi-l vâna/ Şi-acasă-l ducea/ Şi-n coarne că-i pusă/ leagăn de mătasă”.

Acest mod de vânătoare pare a fi confirmat de descoperirile arheoşogice din depozitele lutoase de pe malul Tisei şi din Irlanda – Corrough – unde scheletele de cerbi aveau gâtul întins şi coarnele date pe spate ca şi cum cerbul s-ar fi înnămolit şi încerca cu disperare să scape.

Epitetul sur pe care acest cerb îl poartă în tradiţia românească este întrebuinţat numai pentru animalele gigantice şi năzdrăvane.Acest epitet este un arhaism românesc şi este sinonim cu celticul urus care în forma sa incipientă era „(s)urus.

Dinosauri pitici în Transilvania!

Aceşti dinosaurieni cunoscuţi pentru dimensiunile lor reduse – de unde şi denumirea de dinosauri pitici – au trăit pe actulele meleaguri ale Hunedoarei , mai exact în Deperesiunea Haţeg, la poalele Munţilor Retezat şi aparţin perioadei geologice Mastrichtiene.

Atunci Ţara Haţegului se presupune că ar fi fost o insulă unde, dinosaurii ierbivori şi de dimensiuni mici au evoluat separat de confraţii lor uriaşi de pe continent. Aici s-au descorit fosile unicat : crocodili pitici, Dinozaurul Viclean posesorului celui mai mare creier din încrengătura dinosaurilor), etc. Cele mai mari depozite fosiliere din Haţeg se află în localităţile Sânpetru şi Ţuştea.

 „Dispăruţii” – rasa humanoidă a satirilor

 La poporul român există şi azi tradiţii legate de o rasă humanoidă păroasă şi colţată. În descântecele româneşti ce conţin elemente preţioase pentru timpurile ante istorice se ace referire la o rasă umană , dispărută în epocile următoare , sălbatică, de statură mare păros şi duşman înnăscut al lui Homo Sapiens.

 „ O vinit omu mare/De la pădurea mare,/ Om păros/ Şi spărios/ Cu mânile păroasă/Cu picioarele păroasă,/ Cu ochi înholbaţi/Cu dinţi mari, colţaţi, / Cu obrazu mare/ Cu cotătura ( =privirea -n.n) înfricoşătoare/ Şi-o vinit asupra nopţii…Şi-o vinit prin nevoie/Pe N. Să-l spăimânte/Zilele să-i scurte/Viaţa să îi ciunte”

Această rasă umană mai poartă în tradiţia românescă şi epitetul de „moş”: „Iese moşu dintr-o casă/Cu mânuri păroasă/Cu picioare păroasă/ Cu unghii păroasă/Cu dejte păroasă”. Ceea ce este interesant este faptul că ritualul aferent acestor descântece are un inventar confecţionat din piatră o probă în plus că acest „om”aparţinea vremurilor de dinaintea descoperii metalelor.

Aceste credinţe ale românilor sunt certificate şi de literatura anticilor. Bunăoară , literatura greco-romană face referire la o rasă umanoidă cunoscută lor sub numele de Satiri. Hesiod face amintire despre o rasă umană făcătoare de rele ce purta numele de Satiri aflată în incapacitatea de a învăţa vreo lucrare omenească.Figura lor era umanoidă dar sălbatică şi dură, părul lăţos,ţepos, nas mare şi cârn, urechile în partea de deasupra, ascuţite. La gât avea un soi de noduri iar în partea de jos aspinării avea un smoc de peri lungi. Aceşti Satiri locuiau prin păduri şi munţişi apar ca iubitori pasionaţi de femei. Uneori erau denumiţi cu epitetul Seilnous ce din punct de vedere etimologic e tot una cu Silvanus şi cu românescul sâlhă/pădure.

Paleontologia, geologia şi arheologia preistorică au stabilit cu destulă siguranţă existenţa, încă din primele timpuri ale erei cuaternare, a omului în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ştim datorită acestor ştiinţe surori că omul acelor timpuri nu cunoştea încă metalele şi nu avea alte instrumente decât cele cioplite în piatră, la inceput nefasonate, sau în os; că acest om primitiv a trăit şi a asistat la fenomenele geologice şi climatice desfăşurate pe toată întinderea epocii cuaternare. Faptul este certificat de descoperirea de către profesorul Dardu Nicolaescu Plopşor, în punctul Valea lui Greunceanu a resturilor osteologice ale omului preistoric având o vechime de aproximativ 2.000.000 de ani. În acest loc, după „părerea unor specialişti, modul de spargere al oaselor în punctul Greunceanu ar indica o activitate intenţionată a unor hominide care,în lipsa pietrei,au folosit osul ca unelte”

Citeşte şi :   Au ajuns dacii în Japonia ?

Related Post

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *