Şinca Veche, locul unde dacii se conectau cu lumea de dincolo

Se stie de mult timp ca dacii aveau preocupari mistice. Erau religiosi, aveau ritualuri elaborate, credeau in zei si au lasat in urma lor dovezi a lucrurilor in care credeau. Bineinteles, mistere peste mistere se leaga de credintele acestora. In plus, Romania are multe locuri banuite de bizar si legaturi cu lumea de dincolo. Un astfel de loc este si la Sinca Veche.

Despre grota de la Sinca Veche se spun multe lucruri, majoritatea bizare. Unii specialisti au spus ca dateaza de pe vremea dacilor, altii spun ca este un loc vechi de 7.000 de ani. A primit numele de „Templul ursitelor” sau „Templul extraterestrilor” datorita unor fenomene bizare ce au loc aici. Dupa felul cum e construit, se pare ca dintotdeauna a fost perceput ca un loc de rugaciune si meditatie, lacasul avand doua altare. Are si un turn deschis catre cer, oamenii asemanandu-l cu o clopotnita.

Asa cum se intampla la orice vestigiu (presupus) dacic, in decursul anilor oamenii au incercat sa gaseasca comori ascunse aici, degradand grota si lasandu-si urmele de vandali scrijelite pe pereti.

Se ajunge usor la Sinca Veche: din drumul de Brasov-Sibiu, pe DN1, se face un drum la stanga catre Sinca Veche, fiind un indicator.

Semnele care ridica mari semne de intrebare sunt chipul desenat, steaua lui David si Yin si Yang-ul. Toate aceste simboluri la un loc, in aceeasi grota, care se presupune ca e un altar stravechi? Nimeni nu intelege de ce. Chipul este asemanat cu lui Iisus Hristos sau, poate, cu al unui dac. Cercetarile arata ca semnele nu sunt facute de curand.

Pe Dealul Plesu unde se afla grota exista din vechi timpuri traditii pastrate si azi: tinerii aruncau o roata cu paie careia ii dadeau foc in speranta in care aveau sa-si afle ursita. Acest lucru a fost transferat si asupra grotei de la Sinca Veche, pentru ca i s-a dus faima ca ar indeplini dorinte, daca persoana respectiva sta sub conul deschis catre cer si se roaga.

Aici s-au raportat fenomene precum camere de filmat care se opreau si porneau singure, cerculete albe care ieseau in poze (care nu erau de la praf), cantece intr-o limba necunoscuta si o umbra mai intunecata. Grota de la Sinca Veche este vizitata de clarvazatori si energoterapeuti care, spun ei, au sesizat energii puternice si senzatii inexplicabile. In anumite zile din an se strang oameni ce spun ca Fenomene miraculoase precum vindecarea unei fetite mute din nastere atunci cand a ajuns la grota, vindecarea unui barbat cu ulcer si altele asemenea.

Oricine trece pe la Sinca Veche cu sufletul deschis va gasi acolo o stare de bine si de liniste, un loc unde sa-ti odihnesti sufletul si sa ti-l incarci.

Misterioasele tablite cerate gasite la Rosia Montana. Limba latina se vorbea pe teritoriul Romaniei acum 3500 de ani ?

Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze. Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot  fi dacice! Istoria tripticelelor ( carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de  G. Popa-Lisseanu,  editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Documente unice de o valoare inestimabila

S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din  nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani  si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”.

Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina prisca!

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca  minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”. In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului.

Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca? Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intampla decat in tarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.  Tripticele au fost descoperite in mai multe mine.

 La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, langa triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.

“Ungurii” de pe tablita greceasca

Unul din tripricele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a tablitelor:

“Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rau formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine!

Oltenismele latinii prisce

Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele).

O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula segnai, in loc  de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisa  ”sies” sau ”sues”. Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei ca romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. Si atunci, cine pe cine a ”latinizat”?

Latina prisca, din timpul zeului Saue

Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus.

Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele  n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin ”procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna.

In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta! Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Dacii au sapat galeriile

Incepand  cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare.

Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. Dar concluzia care ii da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci.

De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana.

Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. Si atunci, cum sa nu ne infurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane”?!

Adevărul despre daci este interzis

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

Felul irațional în care reprezentanții științei oficiale reacționeză la argumentele despre originea traco-dacă a limbii și neamului nostru arată că aceștia se află într-o mare încurcătură. Nu-i vorbă, tonul de reprezentanți ai unei „teorii superioare” și înjosirea daciștilot au fost întotdeauna unicele „dovezi” cu care au susținut basna romanizării. Puținele personalități care au încercat să spună adevărul au fost reduse la tăcere prin critici vehemente. Țăranul de la plug și intelectualul de la catedră i-au crezut pe cuvânt pentru că nu-și închipuiau că sacerdoții din templul zeiței Atena ar fi în stare să aducă ofrande unei dogme false. Acum se pomenesc cu o opoziție serioasă care le pune pe masă dovezi de necontestat. Iar ei reacționează ca pe timpul bieților puriști ahotnici de un „statut etnic nobil”, pe care-l susțineau cu scrisorile papilor și cu o frază tradusă greșit din Eutropiu.

            Cărturarii-artizani ai Unirii au căutat să popularizeze dacismul spre a reda poporului român conştiinţa şi demnitatea străvechii sale origini. Kogălniceanu publică în almanahul parizian „Republica Română” (1853, II) studiul Unitatea României. Cezar Bolliac iniţiază, în 1856, ciclul Scrisori din ţeară în „Steaua Dunării” din Franța. Apoi publică, în revista „Românul”, articolele rezultate în urma expediţiilor arheologice. Scopul lui era să-şi facă patria cunoscută lumii ştiinţifice şi să arate „afinitatea dacilor şi a gradelor de civilizaţiune a lor cu celelalte popoare contimporane lor” [i]. El arată că, având o putere de creaţie mai viguroasă decât a celor ce rătăceau dintr-un pământ în altul, dacii ,,au absorbit civilizaţiunile venite de aiurea”, le-au fermentat în matricea lor autohtonă, făurindu-şi un stil propriu în viaţa privată, în vestimentaţie, arme şi religie.

            Concluziile lui Bolliac au fost ridiculizate de Al. Odobescu în Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice. Nu credem că a fost reacția unui om de rea credință. Ci a unuia educat în spiritul rigid al prejudecăților academice, precum că totul începe cu Grecia și Roma. A admite că, înainte de greci, au existat alte popoare, pe umerii cărora s-au înălțat cultura și filosofia greacă, era un sacrilegiu. Iar a susține că unul dintre ele este chiar neamul tău era o afirmație eretică, căreia, în condițiile unei științe dogmatice, trebuia să i se dea o replică dură. Pe de altă parte, Odobescu și-a aratat bunul simț și buna credință, persiflând dicționarul plin de latinisme absurde al puriștilor ardeleni August Treboniu Laurian și Ioan C. Maxim.

            În 1867, B.P. Hasdeu scrie „Pierit-au dacii?” în care susținea că puriștii nu aveau dreptate, când afirmau că dacii au fost complet măcelăriți de romani. Latiniștii îl învinuiesc de filorusism, de trădare națională și îl compară cu nebunul ce a dat foc templului zeiței Artemida.

            În 1913, apare Dacia Preistorică de Nicolae Densușianu. O carte în care niciun rând nu este scris fără a se face referiri la documente arheologice, istorice, etnografice, mitologice, folclorice, literare. De exemplu, vorbind de puterea extraordinară de asimilare proprie geților, autorul aduce mărturie observația lui Ovidiu, consemnată într-o scrisoare, că elementul grecesc din Tomis se topise total în masa neamului get: „Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigurez că și el ar fi devenit Get”[ii]. Densușianu arată că „exista o mare asemănare între limba Geților și limba latină. Fondul ambelor limbe era comun. Limba Geților, era după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină”[iii]. Marele istoric român a folosit intuitiv o metodă pe care astăzi cei mai progresiști cercetători ai lumii o consideră cu adevărat eficientă când este vorba de fenomene complexe, de la particulele cuantice la fenomenele lingvistice și psihice. Ea unește diferite științe care, pentru dogmatici, rămân separate unele de altele, cum este fizica cuantică și magia populară, genetica și etnogeneza, matematica și lingvistica. Densușianu a valorificat tot ce avea la dispoziție la acea vreme: artefactele arheologice, miturile, creația orală, credințele populare, dialectele limbii române, mărturiile istoricilor și scriitorilor antici. În loc să-i aprecieze și să-i preia metoda, Pârvan și Xenopol îi numesc cartea ,,roman fantastic” și ,,produs al șovinismului”. Deși Densușianu își demonstra afirmațiile cu documente solide în mână. Oare Ovidiu, care a trăit și a murit printre geți, poate fi învinuit de declarații fantastice și de șovinism românesc?! Sau Horațiu care, într-o odă dedicată lui Mecena, arată că cimerienii, getulii, colhii, galii, dacii vorbeau o limbă latină rustică?! Pentru romanizatori, mărturiile lui Ovidiu, Horațiu și a altor autori antici nu au importanță când aceștia afirmă că limba geților era o latină arhaică. Adepții romanizării de atunci, ca și cei de azi, citesc cartea lui Densușianu cu furia dogmaticilor care își văd teoria pusă la îndoială. Și cu cât cel care le dărâmă dogma este mai documentat, cu atât dorința de a-l anihila este mai mare. Ceea ce se și întâmplă timp de un veac: numele lui Nicolae Densușianu le provoacă iritare și o avalanșă de denigrări, gen „Dacia Preistorică este un galimateas pe baza unor lecturi nedigerate”.

            În deceniul al treilea al secolului XX, disputa dacism-latinitate este reluată. Dacii simbolizau puritatea rasială, omogenitatea şi conştiinţa neamului. Dan Botta vorbea de „misiunea noastră thracică”. Șerban Cioculescu numește interesul pentru istoria tracilor ,,thracomanie” și critică „expresia diletantică a imperialismului, care încununa credinţa thracomanilor noştri”[iv]. A lega interesul pentru traci cu imperialismul nu mai este o părere de bună credință. Și nici măcar nu este o părere, ci o acuză. Ş. Cioculescu a văzut în preocuparea pentru dacism doar pericolul unor consecinţe politice, care de altfel nici nu s-au realizat. Iată ce „argumente” aducea contra „thracomaniei”: elementele „aşa-zisei spiritualităţi getice” sunt puţine; pe de altă parte, opune spiritului tracic „conştiinţa latinităţii”, motivând că „în aceastã credinţã au creat generaţiile de cărturari, care au frământat cultura noastră, în timp de trei veacuri”, fără să aibă nevoie de „fantomele miturilor şi ale subconştientului”.  Or, ceea ce spune Cioculescu nu sunt dovezi. Sunt vorbe. Pe cât de dure, pe atât de goale.

            Articolul lui Ş. Cioculescu apărea în acelaşi an (1941) cu cel al lui George Călinescu – Specificul naţional. Autorul Istoriei literaturii române, de la origini şi până în prezent a văzut în preocuparea pentru daci un mod de a identifica elementele esenţiale ale specificului naţional. El considera elementul traco-getic esenţial, numindu-l „substanţa medulară” a neamului. Acelaşi lucru l-a afirmat şi Mircea Eliade. Dacă la nivel superficial, interesul pentru daci însemna exaltarea vitejiei lor, la un nivel mai adânc, întoarcerea spre fondurile abisale, colectate din substanţa dacică, însemna descoperirea specificului naţional. Chiar viitorul culturii este determinat de matricea stilistică, care poartã amprenta unei spiritualităţi născute odată cu poporul nostru, considera Lucian Blaga.

            Cărturarii noștri deveneau tot mai conștienți de rolul hotărâtor al elementului traco-dac în etnogeneza noastră. Dar precum vedem, odată cu instalarea teoriei romanizării în instituțiile academice, orice ipoteză pozitivă, chiar bine documentată, despre daci era luată în furci. Intelectualii bine intenționați aduceau noi și noi dovezi, făcându-și iluzia că, până la urmă, argumentele științifice își vor spune cuvântul și latiniștii, realizând că susțin o teorie falsă, se vor pocăi și vor trece de partea Adevărului. Dar, oricâte dovezi s-ar fi adus, aceștia rămâneau surzi la glasul daciștilor. În loc de discuții constructive, îi ciuruiau cu etichete gen ,,naționaliști”, ,,șoviniști”, „protocroniști”. Observați repetarea obsesivă a aceluiași truc „științific”: daciștii aduc argumente, romanizatorii le răspund cu porecle. Un farsor al romanizării se lăuda că el a născocit cuvântul „dacopatie”. În dezmățul său mental, el nici măcar nu realizează că devine ridicol chiar și în fața acelor latiniști care posedă destul bun simț, încât să-și dorească ca această teorie să fie susținută cu argumente științifice nu cu vorbe de batjocură.

            Pe de altă parte, declarațiile și întrebările de baraj menite să „dezarmeze” dacomanii se întorc, ca un bumerang, împotriva lor înșiși. Unui tânăr care și-a exprimat părerea că teoria romanizării „este foarte puțin plauzibilă” un farsor „științific” cu staj matusalemic la o catedră universitară îi dă o replică foarte „științifică”: „Teoria romanizării este susținută de realitatea asemănărilor dintre română și latină, pe de o parte, română și celelalte limbi romanice pe de altă parte. Dați dumneavoastră altă explicație acestor asemănări, alta decât romanizarea dacilor!”

            Îi atragem atenția tovarășului veteran al romanizării că superficialitatea nu este argument. Dacă citea Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu afla din capitolul XLI Limba pelasgă, subcapitolul 7 Limba Geților și a Dacilor, că explicația asemănării dintre limba română și limbile așa-zise romanice au dat-o cu vreo două milenii în urmă Herodot, Ovidiu, Horațiu și alți scriitori și istorici antici: strămoșii neamurilor care vorbesc azi limbile așa-zise romanice vorbeau diferite dialecte ale unei latine vulgare. Deci asemănarea acestor limbi nu se bazează pe născocita de farsori romanizare, ci pe continuitatea etnolingvistică din preistorie până în zilele noastre despre care vorbește italianul Mario Alinei, spaniola Carme Jimènez Huertas și alți lingviști străini și români. Aici nu ne rămâne decât să tragem concluzia: citirea Daciei preistorice de Nicolae Densușianu este nocivă ignoranței. Or, romanizatorii țin foarte mult la propria ignoranță și o cultivă prin toate mujloacele și românilor. De aceea denigrează metodic această lucrare genială care te învață să gândești.

            Conform științei manipulării, o minciună repetată este, până la urmă, percepută ca un adevăr, de aceea măsluitorii istoriei repetă întruna: „Romanizarea nu este o ipoteză ci un fapt”.

            Aici nu putem decât să zicem: gura farsorului adevăr grăiește. Pentru lingvistica românească teoria romanizării este cu adevărat un ,,fapt”. În magia neagră populară, ,,fapt” înseamnă ,,farmec, vrajă”. Este un obiect din cârpe sau ațe, o păpușă de lut sau o pâine în care se înfig ace și pe care o persoană de rea credință ți-o pune sub prag ori în cărare, pentru a-ți face rău. Această vrajă îți strică casa, te îmbolnăvește sau îți aduce o mulțime de ghinioane.

            Iată, de două sute de ani, romanizarea chiar este un ,,fapt” pentru etnogeneza noastră. Această teorie malefică a făcut numai rău adevărului științific despre originea traco-dacă a poporului și limbii române.

            Spiritul malefic al acestei teorii se manifestă și în declarațiile halucinante din manualele oficiale, unde se afrima că dacii, indiferent dacă erau ocupați sau liberi, se romanizau cu viteza luminii și în mod ireversibil. Vorbind despre colonizarea Daciei romane cu daci liberi, academicianul Al. Vulpe spune: ,,Evident, asupra celor colonizați, romanizarea începe îndată să acționeze”.

            Custozii romanizării prezintă așa-zisul proces de romanizare, cam cum vorbesc șătrărițele despre borta de sub prag în care cineva ți-a pus fel de fel de lucruri necurate și tu crezi și-i dai bani și scoți din casă perne, țoluri, plapume, ca să alunge duhurile rele. Iar când pleacă șătrărița și te dezmeticești din vrăjeală, descoperi că nu-i acolo niciun fel de bortă. Că totul a fost doar o amăgeală cu interes material. Oare nu fac și romanizatorii exact ca vrăjitoarele: contrar voinței tale și a bunului simț, te silesc să vezi ceea ce nu există în realitate! Romanizarea asta închipuită e prezentată ca o epidemie a unei boli gen SIDA ori Ebola. Odată loviți de vreun ciob de oală sau de vreo mărgică romană, pe geto-daci îi apuca isteria romanizării. Boala nu avea niciun leac și ei erau condamnați la autoromanizare și dispariție din istorie.

            Tot pe marele vrăjitor îl face și farsorul care spune despre Călușari că este un dans al unei confrerii de homosexuali. O afirmație așa de deșănțată putea să iasă doar dintr-un haos mintal ce ține de psihologia patologică. Ion Ghinoiu arată că ceata Călușarilor este ,,anturajul divin” al lui  „Căluș, zeu cabalin de origine indo-europeană, protector al cailor și sezonului călduros al anului care se naște și moare la Rusalii”. Iar actele și practicile lui magice au diferite finalități: ,,lupta împotriva Ielelor sau Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea,  (Luatul de Iele), fertilizează holdele de grâu, cirezile de vite și femeile sterile”[v].

            Aceste două păreri, una vulgară și alta argumentată științific, arată un adevăr știut de toată lumea: geniul are vocația creației, ratatul pe cea a distrugerii. Primul semn al ratării este gândirea cinică și plăcerea perversă de a desființa operele și valorile altora. Ceea ce este de fapt un mod subtil și inconștient de autodesființare.

            În literatura universală psihologia insului care acceptă moartea spirituală a fost zugrăvită de Honorè de Balzac în Pielea de șagri, de Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray, de A. P. Cehov în Ionâci, Pescărușul și altele. Opera lui Cehov este plină de ratați, dar ratații lui se resemnează și ambițiile lor se topesc într-o existență molcomă din nemărginită stepă de ființe nerealizate. Există însă un ratat în literatura universală care se aseamănă cu farsorul nostru afectat de dezmățul mintal: Ceartkov din Portretul de N. V. Gogol. Acest pictor și-a pierdut talentul, pictând, pentru onorare grase, bogătani plini de sine, femei cochete, generali ambițioși. Supunându-se capriciilor lor și renunțând la propria viziune, el descoperă în final că nu mai poate să creeze ceva de valoare. Ros de invidie, cumpără tablourile celor mai talentați pictori și le sfâșie cu cuțitul.

            Oare nu la fel face și ratatul nostru cu cărțile sale agresive, în care își bate joc de lucrurile sfinte ale românilor? Pentru a le scrie nu se cere decât un suflet josnic și o anumită dibăcie în a jongla cu sofisme. Asemenea cărți nici nu mai au pretenția de a fi științifice. Chiar cei ce le moșesc le prezintă ca niște „atacuri cu baioneta”.

            Pentru a limpezi lucrurile se cere documentare.

            Iar pentru a face haos și a induce în eroare, este de ajuns doar obrăznicia și limbuția. Or, insul care și-a perdut scara valorilor nu are nicio problemă în a compara fenomene incomparabile, a înlocui argumentele cu vorbe patetice. Și mai ales a întoarce lucrurile pe dos și a da aceasta drept demonstrație. Un exemplu clasic este „argumentul forte” al romanizării: limba română se aseamănă cu latina. El a fost luat de bun de toți cei care nu fac deosebire între afirmație și argument. Un om inteligent se va întreba: dar poate latina provine din limba geto-dacă? Sau poate limba geto-dacă avea rezonanțe latine înainte de a-și începe romanii prădăciunile prin Europa? Pe de altă parte și-ar da seama că asemănarea între două limbi nu înseamnă nicidecum că una a provenit din alta. S-ar putea ca asemănarea să se bazeze pe un fond lingvistic moștenit din preistorie.

            Și totuși „argumentul” absurd cu asemănarea românei cu latina continuă să troneze neclintit în capul unui morman de „argumente” unul mai aberant decât altul.

            Sofiștii din antichitate erau atât de abili în a suci mințile, încât puteau demonstra cu lux de amănunte că albul este negru. La noi, marii sofiști s-au specializat în teoria romanizării. Aici, arta denaturării adevărului cu raționamente false a fost adusă la perfecțiune. Iată un exemplu care dovedește cât de departe de știință sunt adepții romanizării. Un dacist susține că cuvintele așa-zise latine sunt moștenite în limba română de la strămoșii preistorici ai geto-dacilor și deci ele existau în limba acestora. Un troll îi cere cu aroganță: „În afară de afirmații, ai cumva și măcar un text scris în limba traco-dacă, pentru ca să putem vedea similitudinile limbii române cu limba traco-dacă?” În închipuita lor superioritate „științifică” romanizatorii nici nu-și dau seama că, afirmând că nu există niciun text în limba traco-dacă, își întind singuri o capcană în care se bagă cu nonșalanță și de unde riscă să nu mai iasă niciodată. Căci dacistul le poate para „argumentul” cu aceeași întrebare: „În afară de afirmații, voi romanizatorii, aveți măcar un singur text scris în limba traco-dacă, pentru ca să putem vedea că nu existau similitudini între limba română și traco-dacă?!” Și aici ajungem la cea mai gravă greșeală a romanizatorilor. Dacă nu ai nicun text în limba geto-dacă, pe ce bază susții că dacii s-au romanizat? Doar nu puteți dovedi că ea n-a avut cuvinte așa-zise latine!

             Inconștiența romanizatorilor este atât de mare, încât nu reușesc să înțeleagă că nu poți construi o teorie atât de „măreață” cum este romanizarea dacilor, dacă nu ai niciun text în limba despre care susții că a dispărut. Iată cât de „argumentat” ne „convinge” același troll cu staj matusalemic la o catedră universitară: „Nu vă e clar că limba dacilor ne este necunoscută într-o proporție de 99%!”.

            Poate lui îi este necunoscută, cine știe în ce limbă o fi vorbind în anturajul său domestic. Vrem doar să-i atragem atenția că în limba geto-dacă evoluată în limba română vorbesc aproape 25 de milioane de români din țară și din diaspora.

            Este clar că romanizatorii reacționează în virtutea unui reflex imposibil de schimbat. De la daciști cer mereu argumente, iar ei înșiși jonglează doar cu afirmații, acționând după principiul: în teoria romanizării orice aberație este valabilă.

            Un ochi atent își dă seama că miezul problemei nu-l constitue argumentele științifice.

            Măsluitorii de istorie nu le acordă nicio atenție.

            Adevărul este întristător: pur și simplu nu ni se permite să spunem adevărul despre daci.

            Orice vestigiu arheologic ori informație despre ei trebuie negate, diminuate, devalorizate, dacă se poate, făcute dispărute, ca Tăblițele de la Sinaia.

            Prin urmare, adevărul despre daci este interzis.

            Trebuie să menționăm că sofistica a fost și rămâne unica armă cu care romanizatorii își apără teoria care-i hrănește. Ei cer cu vehemență de la daciști vreun document în limba geto-dacă. Dar nu cer același lucru când este vorba de teoria romanizării. Ei ne cer să demonstrăm că nu am fost romanizați. În timp ce normal ar trebui ca romanizatorii să demonstreze cu argumente, nu cu vorbe goale, că am fost romanizați. Pentru că nu eu trebuie să-i demonstrezi cuiva că vorbesc limba strămoșilor mei și le continui obiceiurile, tradițiile, portul și cultura. Cei care au născocit romanizarea trebuie să-și demonstreze teoria absurdă. Lucru pe care nu l-au făcut și nu-l vor face niciodată. Sofismele nu sunt argumente. Deci rămâne valabil lucrul cel mai normal și firesc: românii vorbesc limba geto-dacilor. Punct!

            Mai semnalăm o subtilă discriminare a celor ce-și apără valorile naționale. De-un sfert de secol, daciștii aduc argumente și cer instituțiilor academice să deschidă porțile și pentru cercetătorii care au demonstrat originea traco-dacă a limbii și poporului nostru. Adevărul despre daci are dreptul la aceleași condiții oficiale de cercetare de care azi se bucură doar falsa teorie a romanizării.

            Din partea instituțiilor academice avem doar tăcere în cel mai bun caz sau învinuiri că daciștii propagă o teorie nocivă. Din partea demontatorilor de mituri, aceleași atacuri la valorile naționale de care trebuie să ne lepădăm ca să fim pe placul Europei.

            Când Nicolae Breban a zis despre Patapievici că, dacă acesta ar fi locuit în Polonia și ar fi spus despre poloni ceea ce a spus despre români, ar fi fost împușcat, tovarășii săi i-au sărit în apărare atribuindu-i lui Breban intenții criminale. Dar când un farsor „științific” a declarat pe internet: „«Dacii» prostănaci și inculți trebuie eutanasiați”, nimeni nu a reacționat în niciun fel. Ca și când în România mileniului trei există inși pe care nu-i poți atinge nici măcar cu un „dacă”, iar alții sunt niște iloți pentru care poți cere eutanasierea, ca pentru câinii vagabonzi.

Iulia Brânză Mihăileanu

[i] Cezar Bolliac, Excursiune arheologică din anul 1869, în Opere, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1956, p. 253.

[ii] Nicolae Densușianu, Dacia Preistorica, București, Institutul de Arte Grafice ,,Carol GÖBL”, 1913. Tipărită în ediție facsimil de editura Arhetip, București, 2002, p. 1063.

[iii] Ibidem, p. 1063

[iv] Şerban Cioculescu, Un fenomen mistic: thracomania, în Aspecte literare contemporane. 1932-1947. Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 13.

[v] Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 40.

Ciudăţeniile vieţii de familie a geto-dacilor

Geto-dacii îşi luau nevestele de la târguri, iar când decedau, cele mai iubitoare dintre soţii erau omorâte şi-i însoţeau pe bărbaţi în mormânt. Un bărbat putea să aibă de la 1 la 30 de soţii, în funcţie de starea materială. Adulterul, în schimb, era pedepsit cu moartea.

Consideraţi barbari de către greci sau alte popoare, geto-dacii aveau reguli destul de clare, inclusiv când vine vorba despre viaţa de familie. Potrivit istoricilor, geto-dacii aveau între una şi 30 de soţii, în funcţie de starea materială. „Fiecare se căsătoreşte cu trei sau patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii. Au legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu ele pe rând”, descria viaţa de familie a geto-dacilor Heraclit din Efes, citat de Cornel Bîrsan în „Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnitorilor Români”.

Cronicarul din secolul al III-lea Solinus adaugă despre poligamia geto-dacilor faptul că bărbaţii se fălesc cu numărul femeilor şi consideră o cinste să aibă mai multe soţii. Soţiile erau cumpărate de la familiile lor, fie direct din casă, fie de la târgul special amenajate cu acest scop. Deşi pare greu de crezut şi femeile puteau să îşi cumpere soţii tot de la târguri.

Cele mai frumoase şi cele considerate cinstite primeau preţul cel mai mare la aceste târguri. Heraclit menţionează şi dreptul femeii de a-şi părăsi bărbatul dacă era nemulţumită de acesta. Femeia în cauză se putea întoarce acasă, la părinţi, cu zestre cu tot.

Geto-dacii făceau mulţi copii, cu toate soţiile, scopul fiind asigurarea puterii şi trăiniciei familiei şi în special a clanului din care făceau parte. Istoricii spun că viaţa în cadrul familiei nu era uşoară pentru femei, care se ocupau de creşterea copiilor şi de bunul mers al gospodăriei:

„Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ”, preciza Heraclit din Pont. Herodot vorbeşte şi despre gradul mare de libertate pe care le au fetele geto-dacilor. Acestea au voie, înainte de căsătorie, să aibă relaţii sexuale cu bărbaţii care le plac. În schimb, odată căsătorite, femeile trebuiau să rămână fidele bărbaţilor. Adulterul era predepsit cu moartea.

Cea mai iubitoare soţie era îngropată alături de bărbat

Cel mai ciudat pare însă să fie ritualul de înmormântare. Când un bărbat geto-dac murea, cea mai iubitoare dintre soţii era omorâtă şi înmormântat alături de acesta. Femeile erau înjunghiate de una dintre cele mai apropiate rude deasupra trupului neînsufleţit al bărbatului. Ulterior, cei doi erau înmormântaţi împreună. Apropiaţii bărbatului trebuie să identifice soţia pe care decedatul a iubit-o cel mai mult pentru ca aceasta să fie sacrificată. Se pare că femeile geto-dace îşi doreau să fie omorâte şi îngropate împreună cu bărbatul lor.

adevarul.ro

Istoria furată a geto-dacilor

Adevărata obârşie a poporului român și istoria neamului, este ţinută sub obroc tocmai de cei care ar trebui să fie cei mai îndârjiţi apărători ai adevărului istoric şi identităţii neamului, plătiţi cu „banul văduvei”. Deşi dovezi arheologice şi scrise sunt nenumărate pe teritoriul de azi al României, dar şi primprejur nu sunt pomenite nici măcar la „fapt-divers” prin manualele de istorie.

Câteva date despre „mileniul de întuneric”, dintre secolele III şi XIII, vin în ajutorul celor spuse. Câteva răscoale s’au întins pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia.

De ce sunt ele importante în devenirea noastră? Pentru că aceasta este perioada în care ADEPȚII LATRINISMULUI, afirmă că s’a produs romanizarea dacilor, inclusiv a celor din exteriorul provinciei supuse.

Victoria finală a lui Traian din anul 106 d.Hr., când, după cum spune Winston Churcill, Decebal „pe care nu’l putea învinge decât moartea, ce nu pătează onoarea”, încolţit de romani îşi curmă viaţa, pune capăt războiului.

„Capul şi mâna dreaptă i’au fost tăiate şi înfăţişate lui Traian care a dispus să fie trimise imediat la Roma, ca dovadă a desăvârşitei sale victorii. La Roma, capul acestui vajnic erou al antichităţii a fost expus pe una din scările de piatră ce urca pe colina Capitolinului, pe aşa numitele trepte ale Gemoniei”, cum scrie Horia Ursu, în „Traian”, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1971, ed.a II-a Ed. „Mirabilis”, Tip. Semne, Bucureşti, 2004, spuse preluate de Valeriu Popovici-Ursu în „Adevărata obârşie a poporului român”, p.51.

Tactica şi metodele pe care le’a utilizat Traian pentru înfrângerea dacilor sunt cele prezentate de Simion Lugojan în Columna lui Decebal, „De bello Dacico”, Ed. de Vest, Timişoara, comentarii Pirtea Maria, Oradea, 2006 şi „Dacii la ei acasă”, Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, pp. 222-255 – eliminarea elitei, a comandanţilor, sacerdoţilor, medicilor, astronomilor, scribilor, în măsura în care nu au prea putut.

„După imaginea de pe Columnă, spune Valeriu Popovici-Ursu, p.52 din cartea citată, în care un soldat arată lui Traian capul decapitat al unui conducător, rezultă că Traian, a promis premii pentru fiecare comandant ucis. Prin exterminarea elitei se urmărea îngenuncherea poporului învins, ca apoi să’l subjuge şi să’l deposedeze de toate bogăţiile”.

Serbările de la Roma, după înfrângerea temporară a dacilor, nu ar fi avut fastul descris în literatura timpului. Serbările organizate au durat 123 de zile, timp în care convoaiele prădalnice au cărat tezaurul dacilor cu cei 50.000 de daci luaţi sclavi şi gladiatorii pe care aveau să’i vândă sau siliţi să lupte în arenele romane, pentru distracţia gloatei adunate şi satisfăcute.

Străini de istoria noastră „la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, Decebal, în 2006, în loc să’i ridicăm o statuie regelui Decebal, i’am ridicat statuie lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român!”, scrie indignat şi îndreptăţit Valeriu Popovici-Ursu.

Despre ce au însemnat războaiele cu dacii, este redat conţinutul unui document inedit, niciodată citat ori comentat în toată cultura română până acum, susţine profesorul Popovici, scrisoare a IV-a trimisă de Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Tânăr – c. 61- c. 113 – conţinută în a VIII-a carte de scrisori, începute probabil din 108 d.Hr., către Caninius, iubitul său fiu (Iordanes, Despre originea şi faptele Geţilor. Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001. Studiu introductiv, autor G. Gheorghe, pag. XVIII-XIX):

„Foarte bine faci să te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la înălţimea celor mai măreţe opere.

O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar acela al regelui, nu sunt potrivite cu versurile greceşti”.

Ce rezultă din această scrisoare, referitoare la poemul privitor le faptele puse în discuţie, traducere de Liana Manolache în volumul Opere complete Ed. Univers 1977 ?

„Când Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie împotriva sa şi’a adunat „Consiliul de stat”, compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sarcedoţii geţilor şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu’l vor distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa pământului”, că altfel nu poate fi înţeleasă fraza lui Plinius – „un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea”, sunt traduse din Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troja, publicate de către Neigebaur, care detaliază alte şi alte întâmplări ale timpului.

Că lucrurile chiar aşa au stat, iar nu altfel, spune Valeriu Popovici, că altfel, cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici, după moarte, reiese şi din „succesiunea şi înverşunarea” cu care, ani mulţi, geţii liberi, „o parte a strămoşilor românilor de astăzi”, au atacat Imperiul Roman şi au reuşit, până la urmă, retragerea lor!

La anul 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor, ceea ce înseamnă punerea în aplicare a poruncii lui Decebal, să nu se lase până nu’i vor distruge pe cotropitori. Dealtfel, tot în Anuarele daco-geţilor sunt pomenite şi alte evenimente care îndeamnă la continuarea războaielor daco-geţilor „pentru a smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania şi fertilele Moldova şi Valahia”… Aşa, „daco-geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere până la Dunăre”.

Anul 174, Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, continuă precizările Carlo Troia, deci dinastia Amalilor este de origine daco-getă, ceea ce scrie şi Iordanes în opera sa. Şi accentuiază însuşi profesorul Valeriu Popovici:

„Dacia n’a fost ocupată de goţi, cum este scris în toate manualele de istorie, neexistând nici un cuvânt „german” în limba noastră, aşa zişii goţi erau geţi, de aceeaşi etnie cu noi românii”.

Anul 271 este momentul realizării poruncii lui Decebal, abandonarea Daciei romane de către Aurelian, sub presiunea repetată a celor care ştiau să’şi respecte jurământul dat regelui lor.

Autorul cărţii „Adevărata obârşie a poporului român”, Valeriu D. Popovici-Ursu, evocă în continuare creştini şi personalităţi române care au avut un mare rol, chiar în întreaga Europă, şi pe care istoriografia română actuală încă îi ignoră, pe „cei care au scris întâiul capitol de istorie nu numai literară în cultura scrisă românească”. Ion N. OPREA

În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuşi de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i’au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l’au făcut să nu’şi pună gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe dacii de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.

În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsând în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să’i alunge din toate teritoriile ce le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului.

În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie. căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor daci şi romanizarea restului populaţiei. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru. iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi „leii scitici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu dacii răzvrătiţi şi’au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus” şi de „Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273.

Se demonstrează astfel că dacii, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. (Ing. Dan Ioan Predoiu, Dacia Magazin, octombrie 2004). La această listă mai adăugăm câteva nume:

Aurelianus Carpicus,

Diocleţian Carpicus Maximus,

Maximinian Carpicus Maximus,

Galerius Carpicus Maximus,

Constantinus Carpicus Maximu,

Constantius Chlorus Carpicus Maximus,

Constantin cel Mare Carpicus Maximus.

Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să’i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor. În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau ,,viaţa, adică pe pământul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s’au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.

În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie:

„Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean (253-268 n.n.) este pierdută”.

După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, istoricii îl consideră got.

Geți (goții) cu bonete care au demolat definitiv imperiul roman. GOȚII CU BONETE GETICE !!!

Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l’a uitat. În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva / Canabaud pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu’le în ruine.

Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.

Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a imperiului roman este luat de „uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie:

„Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin „de origine dacică, fiind chair rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Iliria şi care a fost proclamat împărat. Dar despre acest Regalian urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla.

Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de „nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din Est), 159 (răscoală a dacilor din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180). În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu „barbarii” după zece ani de lupte!

În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, nemaifiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217) geții au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218. De remarcat că după 250, la Nicopolis şi Philippopolis / Plovdiv, 270 Naysus / Niş sau 271-272 Dobrogea, toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani și care ridică întrebări serioase celor care i’au îngropat pe geți la 106 d.Hr.

GOȚII CU BONETE GETICE !!!

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani.

Sarcofagul „Marelui” Ludovisi este un sarcofag roman antic, datând din aproximativ 250-260 d.Hr de la un mormânt lângă Porta Tiburtina. De asemenea, este cunoscut sub numele de Sarcofagul Via Tiburtina, deși și alte sarcofage au fost găsite acolo. Este cunoscut pentru intensa reprezentare, compoziție clasică de „zvârcolire și foarte emoționantă”. Romani și goți, și este un exemplu de scene de luptă favorizate în arta romană în timpul crizei din secolul al treilea.

Descoperit în 1621 și numit după primul proprietar, Ludovico Ludovisi, sarcofagul este acum afișat la Altemps Palazzo din Roma, o parte a Muzeului Național al Romei.

Este decorat cu o scena de lupta grandioasă dintre romani si ”barbari”. Scena convulsivă este organizată pe patru niveluri: două mai mici sunt ocupate de ”barbari” călare sau pe jos, rănit, murind sau mort; cei doi soldați mai mari sau cavaleri romani s’au angajat să termine adversarii sau lupta cu restul de dușmani.

Figura centrală a compoziției pe partea din față este un tânăr comandant militar roman călare, presupus a reprezenta persoana decedată (defunctul sarcofagului). Fața lui este senină, iar brațul său se prelungește cu încredere într’un „gest, care este dificil de interpretat, dar pare a fi unul de rămas bun”.

Caracterul este portretizat cu precizie, cu capul bărbos, expresiv și marcat cu o cruce „X” pe frunte (recunoașterea inițierii mitraice), care a permis să se identifice cu unul dintre fiii lui Decius, Hostilianus (sunt cunoscute alte doua portrete cu același semn de inițiere și cu caracteristici fizice similare) care a murit de ciumă în ciuda imaginii de luptă.

Dar ceea ce face toată lucrarea să devină controversată, sunt GEȚII reprezentați în luptă, unii dintre ei purtând bonetele getice binecunoscute. Doi din ei sunt călare , restul sunt pe jos . Modul cum sunt reprezentați barbarii, seamănă izbitor cu alte reprezentări artistice ale geților, cum ar fi și Columna.

Întrebările care se ridică firesc, sunt mai multe:

1, A greșit artistul perioada și locul luptelor dintre romani și ”barbari”? Imposibil, Hostilianus nefiind contemporan cu Traian.

2. ”A făcut confuzie” sculptorul între GOȚI și GEȚI? Cum e posibil să nu cunoști care sunt dușmanii imperiului în secolul III, când insuși fratele defunctului murise în luptele cu GOȚII conduși de Cniva?

3. Evident mai rămâne întrebarea cu implicațiile cele mai adânci: GOȚII sunt GEȚII? În acest caz artistul nu a făcut nicio confuzie, iar ”barbarii” de pe basorelief sunt chiar GEȚI.